De azi încep la şcoală programul de dimineață. Mi-era totuna, de după amiază sau de dimineaţă, însă acum mă simțeam dea dreptul exaltat.

Ce dimineaţă urâtă de luni, cât de înnorat şi cât de umedă e atmosfera… ador totul. Ador faptul că liceul e la zece minute de casă, ador pustietatea străzilor şi a aleelor, ador chiar faptul că mă îndrept spre o altă zi de şcoală.

Aş fi dorit ca această stare, pot spune  de biatitudine, să mă ţinăla nesfârşit sau cel puţin ceva mai mult, aşa că am luat-o pe străduţe secundare.

Păşeam uşor pe frunzele căzute şi ambalajele aruncate absorbind lacom acest peisaj, aparent banal. Toamna a scos dintotdeauna cei mai profund din noi.

Apoi am ieşit la o stradă, primii oameni începeau să treacă pe lângă mine. Dar buna dispoziţie nu mi-a pierit. Am evitat să merg pe strada principală, care se afla în apropiere.  Şi ce bine am făcut… Calea îmi era acum păzită de salcâmi de foc. Parcă îmi ardeau ochii, eram uimit, chiar blocat.

Dar ceva m-a trezit, ceva ce sigur a fost mereu alături de mine dar pe care nu l-am observat, sau nu am vrut să o observ până acum. Zidurile din spatele lor erau pline de graffit. Să nu fiu înţeles greşit, nu am nimic împotriva acestor manifestări artistice contemporane şi care întâmplător sunt considerate acte de vandalism şi care sunt pedepside prin lege, dar vă daţi seama că m-au făcut conştient că omul există, că ceilalţi există. De parcă nu mi-era destul de greu să ignor blogurile aşa simple cum erau, trebuia că nişte culori ţipătoare să mi le arunce în ochi.

De ce oare omul adoră mai mult să distrugă în loc să creeze? Să fie în noi un demon, de ne exorcizat, ce ne dă o plăcere când anihilăm ceva? Unora le face plăcere să nimicească tot ceea ce e trup alţii ghilotinează sufletul…

Inevitabil şi inexplicabil toţi distrugem, fie că vrem fie că nu. De ce cred oare că oamenii sunt nişte ucigaşi de vise?? De ce nu ne oprim sau de unde avem atâta sânge rece în noi?

Un motiv ar fi că suntem răi. Cei mai mulţi sunt incapabili să facă vise, să facă visele să prindă palpabilitate sau alţii sunt invidioşi pe noi şi încercă “să ne aducă cu picioarele pe pământ”. Puţini sunt cei ce nu sunt afectaţi, acei visători incurabili, dar mai puţini sunt cei care odată treziţi preferă să îşi ardă furia în sine înşine, făcând astfel nişte acte de eroism de înaltă clasă sacrificându-se pentru evitarea altor crime…

Sigur te vei gândi, un graff pe un perete chiar poate să mă afecteze astfel? Pot fi capabil să fabulez sau dramatizez din pricina unui lucru atât de nesemnificativ? O, da,da, de trei ori da. Alţi oameni sunt afectaţi şi de mai puţin, cred. Din nefericire pe cei mai mulţi îi dor-n cot de chestiile idealiste. De la aceea alee încolo toate mâzgâlelile îmi săreau în ochi de parcă ar fi fost reflectoare în noapte. Veselia însă tot nu mi.a pierit fiindcă ceva s-a schimbat în mine week-end-ul ăsta.

Pentru a încheia, îţi urez ţie cititorul, pierdut printre milioanele de bloguri şi găsit aici, “don’t give up on the dreaming”.

Ciudat, obişnuiam să cred că blogurile sunt o prostie şi încă o fac… păi atunci de ce am dar atâtea click-uri şi am ajuns aici? Primul gând care-mi vine acum e plictiseala. E duminică noaptea, m-am săturat de mess şi de youtube. Mă uitam prin listă, aşa pierdut, şi văd la o prietenă de-a mea un link spre blogul ei. E o mare amatore şi i-am citit adesea gândurile…

Să rămână doar plictiseala? Hm… cam banal. De fapt din totdeauna m-a pasionat scrisul, în special cititul. Atunci de ce nu am început asta mai demult??? Credeam că blogurile sunt doar un jurnal public, lipsit de orice sentiment şi seriozitate. Dar acum ce oare cred??

Ah, e numai vina blestematei ăleia de melodii, „ El negro- liniştea”, pe care am găsit-o pur întâmplător. Pare la prima audiţie, banală, o altă piesă reggaeton cu acel incurabil chill. Da, poate acel incurabil m-a stârnit, poate altceva. Câtă nesiguranţă şi confuzie, dar e numai începutul…

Mă gândesc acum la aceea prietenă… ce oare ar zice acum dacă ar ştii? Dar cred că în adâncul ei prevedea asta. Ea merită o meditaţie, un articol, unul de blog, unul de-al meu….

Acum, aceste rânduri sunt primele ca bloger. Iar acestea, ca şi restul, nu-şi vor găsi critici şi păreri satisfăcătoare decât în mine, numai în sufletul meu. De voi stârni ceva prin ele, ceea ce e puţin probabil, voi vedea…. însă eu mă voi folosi de statutul de bloger, nu pentru a fi remarcat în vreaun fel, ci ca un mod de a mă descărca. Dacă stau bine şi mă gândesc cam toţi sunteţi aşa.

Am vrut de fapt să am un început, fiindcă fiecare povestea are un început,fabulez-but never mind. Acum cred că am găsit un motiv bun, motivul pentru care net-ul e „super tare”, poţi zice ce vrei ştiindcă eşti la adăpostul anonimatului…

Deci chiar aşa, încă un bloger…